Ce este Biblia?


     Biblia este o antologie de scrieri iudaice şi creștine scrise în limbile: ebraică, arameică şi greacă şi constituită din două pârți distincte, dar înrudite, pe care creștinii le numesc Vechiul Testament (VT) şi Noul Testament (NT). Vechiul Testament, uneori numit Biblia ebraică, a fost şi rămâne scriptura comunității iudaice. În tradiția iudaică, aceste scrieri canonice sunt organizate în trei unități care constau din cărți sau suluri separate şi sunt numite Tanah, TNK fiind acronimul pentru cele trei secțiuni: Tora (Legea), Neviim (Profeții) şi Ketuvim (Scrierile).

Această parte a canonului, sau scrierile influente, este acceptată în întregime în tradiția creștină de bisericile romano-catolică, ortodoxă şi protestantă, deși ordinea cărților este diferită în traducerile engleze. Diferența de succesiune reflectă o încercare de a organiza cărțile în funcție de categoriile literare.
     Ultimele evenimente tratate în Vechiul Testament apar la sfârșitul cărții lui Neemia şi datează aproximativ din 430 î.H. şi este posibil ca profetul Maleahi să fi predicat în această perioadă, plus-minus un deceniu sau două. Astfel, Vechiul Testament pare

să se încheie în jurul anului 400 î.H. Se scurg patru veacuri înainte de nașterea lui Ioan Botezătorul şi a lui Isus din Nazaret, moment în care își începe istorisirea Noul Testament.
     Noul Testament, la fel ca Tanahul, este alcătuit din cărți scrise de diferiți autori – în principal ucenicii sau apostolii lui Isus Cristos, dintre care apostolul Pavel a fost cel mai prolific, şi frații lui Isus (Iacov şi Iuda). Ordonarea Noului Testament este bazată, de asemenea, pe categoriile literare.
     Împreună cu Tanahul, aceste cărți formează Biblia creștină. La cel de-al XIX-lea Conciliu Ecumenic al Bisericii Romano-Catolice, ținut la Trent, Italia, în 8 aprilie 1546, alte 12 cărți din perioada inter testamentară au fost acceptate ca parte a canonului. Uneori numite scrieri apocrife, aceste cărți nu au fost niciodată acceptate în iudaism şi nici de comunitățile de credință: ortodoxă şi protestantă.

Biblia din spatele Bibliei
     Un total de 39 de cărți formează Vechiul Testament, în timp ce Noul Testament conține 27, rezultând 66 în total. Astăzi există zeci de traduceri în limba engleză, în timp ce întreaga Biblie a fost tradusă în peste patru sute de limbi şi de dialecte. Noul Testament este disponibil în peste o mie de limbi.
     Deoarece sute, dacă nu mii, de ani separă traducerile moderne de scrierile originale ebraice sau grecești, putem să ne întrebăm cum au apărut aceste traduceri şi dacă Biblia a fost păstrată cu acuratețe în decursul secolelor de copiere şi recopiere a manuscriselor.
     Israeliții din Biblie erau un popor printre națiunile Orientului Apropiat al Antichității şi au urmat multe dintre practicile culturale şi sociale ale vecinilor lor. Acest lucru a fost în special valabil pentru breasla scribilor. Scriitorii din Orientul Apropiat al Antichității au tratat cuvântul scris cu mare respect şi au căutat să păstreze cu acuratețe textele din generațiile anterioare. W. F. Albright a sesizat acest lucru după decenii de studiere a textelor antice. El a opinat: „Studiul prelungit şi aprofundat al zecilor de mii de documente pertinente din Orientul Apropiat al Antichității dovedește că documentele sacre şi cele profane erau copiate cu o mai mare grijă decât se poate spune despre copierea executată de scribii din perioada greco-romană”. Predilecția vechilor scribi de a transmite în mod fidel un text este uneori reflectată în colofon, o notă de încheiere a scribului. De exemplu, Cartea egipteană a morților din Yuya (cca 1400 î.H.) conține o ultimă remarcă ingenioasă din partea scribului care a copiat pergamentul, afirmând că acesta „este desăvârșit de la început până la sfârșit aşa cum a fost găsit scris, fiind copiat, revizuit, comparat şi verificat semn cu semn”. Este corect să admitem că scribii israeliți din vechime, care au crezut că transmiteau Cuvântul lui Dumnezeu, au copiat documentele mai vechi cu aceeași atenție şi sârguință ca omologii lor egipteni.
     Vechiul Testament s-a păstrat în mai mult de șase tradiții ale manuscriselor care sunt utilizate de cercetătorii biblici moderni într-o încercare de a reconstitui textul documentelor originale. Textul influent tradițional al Vechiului Testament este versiunea masoretică. Această tradiție ebraică a manuscriselor a fost transmisă – ceea ce înseamnă, de fapt, cuvântul masora – de scribii evrei în Europa între anii 500 şi 1000 d.H., în timp ce alți înțelepți au păstrat Tanahul în Egipt. Scripturile masoretice cel mai bine păstrate provin din secolul al X-lea şi din secolul al XI-lea şi au slujit ca text primar pentru renumita traducere englezească din secolul al XVII-lea cunoscută drept King James Version [Versiunea regelui James].
     Din cauza întârzierii acestor manuscrise relativ la perioada paternității, o mie până la o mie cinci sute de ani mai devreme, descoperirea textelor ebraice mai vechi ar fi binevenită pentru a vedea cât de bine au fost păstrate scripturile. Din acest motiv, descoperirea Manuscriselor de la Marea Moartă la sfârșitul anilor ’40 a produs agitație. Acest corpus de texte includea manuscrise biblice datând din secolul al II-lea î.H.

Versiuni şi manuscrise ale Vechiului Testament
     În timpul perioadei persane (539–332 î.H.), arameica, o altă limbă semitică înrudită cu ebraica, a devenit limba internațională a Orientului Apropiat. Cu timpul, comunitatea ebraică a îmbrățișat arameica drept limba uzuală, în timp ce ebraica a rămas limba cărturarilor religioși. Pierderea ebraicii ca limbă principală şi ascendența arameicii a rezultat în începuturile parafrazărilor scripturilor, numite Targumuri sau traduceri. La început acestea aveau un caracter oral, după cum atestă interpretarea Torei de către Ezra, la mijlocul secolului al V-lea î.H., în Ierusalim (Neem. 8:3-8). Pe vremea lui Cristos, în sinagogi se practica citirea Scripturii ebraice, urmată de recitarea Targumului. În primele secole d.H., Targumurile au fost încredințate scrisului şi au devenit o altă tradiție a manuscriselor care poate să sprijine citirea şi înțelegerea vechilor scripturi ebraice.
     În Noul Testament citim despre samaritenii extrem de calomniați (de exemplu, în Ioan 4). Unii cred că oamenii aceștia erau străini forțați să se restabilească în Samaria după căderea regatului de nord al Israelului în 721 î.H. În 2Împ. 17:24–28 se relatează modul în care regele asirian i-a mutat pe prizonierii de război din Babilon şi din Siria în Samaria. Acești oameni au fost, în schimb, familiarizați cu religia lui Israel şi cu Legea prin intermediul unui preot din Bethel (2Împ. 17:28). Ei susțineau că muntele Garizim, nu Ierusalimul, era locul principal de închinare, fiindcă acesta revenea mereu la zilele lui Iacov. Pentru iudeii post-exilici din Iuda, samaritenii reprezentau o formă ilegitimă de iudaism. Cu toate acestea, samaritenii au îmbrățișat Tora, respingând în același timp restul canonului ebraic. O comunitate restrânsă de samariteni a rămas până în zilele noastre pe teritoriul palestinian lângă orașul Nablus. Semnificativă pentru discuția noastră este Tora pe care ei o dețin. Aceasta este, în mod clar, bazată pe o tradiție străveche. Scrisul, de exemplu, este mai apropiat de cel utilizat în secolul al IV-lea î.H., care este mai vechi decât scrierea standard (de formă pătrată) utilizată în manuscrisele ebraice. În manuscrisele lor sunt utilizate separatoare de cuvinte – un punct plasat între cuvinte. Acest procedeu era utilizat în inscripțiile pe piatră timpurii, dar nu şi în manuscrisele ebraice existente. Textul samaritean are numeroase diferențe semnificative fată de Textul masoretic, dar uneori concordă cu versiunile grecești. Acești factori dau de înțeles că Pentateuhul samaritean este o versiune valoroasă pentru studiul textului din Tora.
     În secolul al IV-lea î.H., lumea mediteraneeană a ajuns sub stăpânirea lui Alexandru cel Mare şi a succesorilor săi şi curând a intrat sub influența limbii şi a culturii grecești. Această mutație culturală a avut un impact deosebit asupra marii comunități evreiești din Egipt. Această schimbare i-a determinat pe preoții şi pe scribii evrei să traducă scripturile ebraice în greacă. Una dintre tradiții spune că 72 de bătrâni, lucrând independent unul fată de celălalt, în Alexandria, au realizat 72 de traduceri ale Torei în 72 de zile, pe timpul domniei lui Ptolemeu al II-lea (285–247 î.H.) – de aceea, această traducere este adeseori numită Septuaginta, însemnând „șaptezeci”. Cei mai mulți consideră această tradiție neplauzibilă. Totuși se crede că în jurul anului 250 î.H., Tora a fost tradusă în greacă, probabil în Alexandria, urmată de restul Tanahului în secolul următor aproximativ.
     Septuaginta este o resursă valoroasă pentru compararea cu textul ebraic. În anumite cazuri în care un text sau un cuvânt ebraic este neclar, textul grecesc poate clarifica sensul. În alte cazuri, traducătorii Septuagintei au oferit soluții creative care nu erau strict traduceri din ebraică.
     În Gen. 6:4, de exemplu, rezultatul unirii dintre fiii lui Dumnezeu şi fiicele oamenilor este identificat în ebraică ca nefilim. Din cauza incertitudinii care învăluie înțelesul cuvântului nephilim, traducerile engleze moderne transliterează de regulă cuvântul ca nefilim. Septuaginta, pe de altă parte, redă cuvântul prin „uriași”. Cuvântul ebraic nefilim în mod clar nu înseamnă uriași. Traducerea grecească a bazat cuvântul „uriași” pe o afirmație din Numeri 13:33, unde nefilim din țara Canaan sunt descriși ca uriașii din vechime. Septuaginta nu numai că este un instrument critic pentru înțelegerea textului ebraic, dar a fost şi versiunea îmbrățișată de comunitatea creștină în primele două secole d.H.
     Odată cu ridicarea Imperiului Roman în secolul I î.H. şi secolul I d.H., limba latină a jucat un rol mai important. Cândva în secolul al II-lea d.H. a fost realizată o traducere în latină a Septuagintei pentru a-i servi comunității creștine din Africa de Nord. Această traducere de scurtă durată a fost depășită la sfârșitul secolului al IV-lea d.H., când papa Damasus I l-a însărcinat pe Sf. Ieronim să facă o nouă traducere latină în 383 d.H. Acest efort s-a concretizat într-o traducere autentică din versiunile ebraice şi a presupus compararea cu Septuaginta şi cu latina veche. Ea a fost utilizată de Biserica Romano-Catolică multe veacuri şi este cunoscută sub denumirea de Vulgata. Valoarea Vulgatei pentru studiile textuale este limitată, dar aceasta poate fi utilă în studiul Septuagintei.
     Deși ar putea să fie menționate şi alte manuscrise şi versiuni importante, analiza de mai sus prezintă acele versiuni care sunt cel mai adesea consultate de cercetătorii biblici angajați în reconstituirea unei versiuni ebraice credibile şi exacte. Aceste versiuni şi traduceri diferite reprezintă mii de manuscrise şi fragmente care au rezistat în timp şi care pot fi verificate. Odată cu inventarea tiparului, a devenit posibilă producerea de Biblii cu consecvență şi fără variațiile de transcriere găsite în manuscrise.

Versiuni şi manuscrise ale Noului Testament
     Noul Testament a fost scris în întregime în limba greacă în secolul I d.H., de-a lungul unei perioade de aproximativ 50–60 de ani. Astăzi, există în jur de cinci mii de manuscrise şi fragmente pentru reconstituirea evangheliilor şi a epistolelor originale. Cel mai vechi grup de documente ale Noului Testament care au supraviețuit, sunt papirusurile din Egipt. Cel mai vechi fragment (numit P52) datează aproximativ din anul 130 d.H. şi provine din capitolul 18 al Evangheliei după Ioan, iar majoritatea cărților Noului Testament sunt reprezentate între papirusurile egiptene din secolul al II-lea şi din secolul al III-lea. Aceste fragmente ale Noului Testament demonstrează cât de rapid au circulat scripturile creștine şi că au fost copiate la o dată mai timpurie. Mai mult, vechimea manuscriselor Noului Testament arată că timpul dintre evenimentele pe care le descriu şi redactarea lor a fost relativ scurt.
     Cea mai veche Biblie cunoscută, conținând atât Vechiul Testament, cât şi Noul Testament, este numită Codex Sinaiticus. Un codex este o carte mai degrabă decât un papirus. Acesta a fost descoperit în 1844 de vânătorul de manuscrise Constantine Tischendorf în biblioteca Mănăstirii Sf. Ecaterina din Sinai. Pentru porțiunea din Vechiul Testament a Codexului este utilizată Septuaginta. Majoritatea paginilor (347 de file) ale codexului Sinaiticus sunt expuse la Biblioteca Britanică din Londra, în timp ce alte pagini se află în diverse colecții şi biblioteci europene. În 1975 au mai fost descoperite încă 12 file în Mănăstirea Sf. Ecaterina, în timpul renovărilor, când a fost dărâmat un zid, scoțând la iveală cutii de manuscrise vechi. Alte aproximativ patru mii de manuscrise, dintre care majoritatea nu sunt biblice erau în arhiva secretă. Dar această descoperire servește ca un memento al faptului că alte texte biblice străvechi s-ar putea să aștepte încă să fie scoase la lumină.
     Primul Nou Testament grec a fost tradus în latină, în coptă (egipteană) şi apoi în alte limbi. Vulgata lui Ieronim şi Noul Testament latin au fost puse împreună ulterior pentru a crea o Biblie latină. Aceste ediții grecești şi latine stau în spatele traducerilor ulterioare moderne în limba engleză.
     Datorită prisosului şi bogăției care au caracterizat tradiția manuscriselor din spatele textului Vechiului Testament şi a Noului Testament şi a muncii meticuloase a cercetătorilor textuali, cititorul de astăzi al Bibliei poate avea un nivel înalt de încredere în acuratețea textului biblic primit.

© Editura Casa cărții – folosit cu permisiune
Arheologia Bibliei – de James K. Hoffmeier

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: