Dezrobirea unui om liber


Louis Zamperini a simţit de atâtea ori mirosul straniu al morţii, încât a fost la un pas să își piardă minţile. A supravieţuit însă și, alegând să ierte impardonabilul, a reușit să inspire unei lumi întregi viaţă.

Louis Silvie „Louie“ Zamperini, al doilea dintre cei patru copii ai unei familii catolice de imigranţi italieni din America, a fost un copil-problemă, după cum recunoștea el însuși de fiecare dată când era rugat să-și povestească viaţa. Lipsa opţiunilor de socializare în afara familiei l-a sălbăticit.

La doar șase ani, fuma chiștoace pe care le vâna în urma trecătorilor care le aruncau pe stradă. La opt ani, consuma alcoolul pe care reușea să îl subtilizeze de pe la vreo băcănie. Tiparul micului delincvent. Însă clișeele din povestea lui Zamperini se opresc aici, mai ales datorită fratelui său mai mare, Pete.

„Pe pista de alergare n-are ce căuta“

După ce a pierdut un concurs de alergare organizat între clasele de la liceu, Zamperini a fost atât de rușinat de înfrângere, încât s-a ascuns în spatele gradenelor de pe marginea terenului liceului. El nici măcar nu voise să participe, dar se lăsase convins de fetele care organizau competiţia și care l-au flatat până li s-a alăturat. Acum, din spatele gradenelor, nu avea cum să audă ceea ce fratele lui prinsese din zbor: antrenorul bombănise cum că „băiatul ăsta poate să meargă oriunde, dar pe pista de alergare n-are ce căuta“.

Pete, despre care Louie urma să spună, ori de câte ori avea ocazia, că era fratele perfect, s-a simţit atât de afectat de jignirea adusă fratelui său, încât l-a ambiţionat să alerge tocmai ca să le dovedească tuturor că poate.

A promis să îl antreneze chiar el. Și așa a făcut. Cu ameninţarea că îl va altoi cu o nuia de fiecare dată când se va abate de la traseu, Pete a fost cel care a tras tare, la început, pentru ca Louie să devină atlet. Iar eforturile lor, combinate, și-au arătat curând roadele.

Prima competiţie pe care a câștigat-o, în liceu, i-a dat lui Louie aripi și l-a făcut să spere că va putea mai mult decât să fie un simplu delincvent. Performanţele crescânde și constante l-au calificat pentru un loc în cursa de 5.000 de metri din cadrul Olimpiadei de la Berlin din 1936. N-a câștigat o medalie, dar timpul bun pe care l-a scos l-a făcut să fie remarcat de un spectator fără egal în tribune, Adolf Hitler, care, la finalul competiţiei, i s-a adresat printr-un translator: „Ah, tu ești puștiul care a terminat cursa repede“, după care i-a strâns mâna.

Zamperini urma să aibă reușite mult mai remarcabile, de exemplu recordul stabilit în 1938 în cursa naţională universitară de o milă (1,609 kilometri). Tânărul student a terminat în 4.08 minute, deși concurenţii lui trișaseră, tăindu-l din alergare, la picioare, chiar în timpul cursei. Nimeni nu a putut doborî acest record timp de 15 ani și, prin aceasta, Zamperini și-a câștigat numele de „Tornada din Torrance“.

Dansând cu moartea

Puștiul cândva rușinat de originile lui ajunsese să reprezinte America, iar pentru Zamperini „mai mult“ însemna Olimpiada de la Tokyo care urma să aibă loc în 1940. Cel de-al Doilea Război Mondial a pus însă capăt visării și l-a aruncat pe tânărul atlet într-o cursă de o cruzime inimaginabilă, în care principalul competitor era moartea.

Puștiul cândva rușinat de originile lui ajunsese să reprezinte America.

A reușit să scape de ea mai întâi când bombardierul în care soldatul american Zamperini se afla în misiune împotriva japonezilor a fost lovit de inamici. Aeronava s-a întors la sol avariată iremediabil și plină de răniţi. Zamperini nu se număra printre ei, așa că a fost repartizat pe un alt aparat de zbor, cunoscut între piloţi drept „lămâie“, din cauza numeroaselor defecţiuni. Toate acestea aveau loc la doar trei ani de la dulcea victorie de la Berlin.

La mai puţin de o lună de la repartizarea sa în echipajul noii aeronave, în timpul unei misiuni care viza insula Nauru, unul dintre motoare a cedat și avionul s-a prăbușit în ocean, sub un tir de rachete japoneze. Nu mai puţin de 1.370 de kilometri despărţeau locul prăbușirii de cea mai apropiată coastă, în sudul insulei Oahu. Printre rămășiţele avionului, doar trei dintre cei 14 membri ai echipajului s-au regăsit în viaţă: Zamperini, pilotul Phil Phillips și Francis „Mac“ McNamara.

Acesta din urmă a fost primul care a cedat psihic. În prima lor noapte plutind în derivă cu ajutorul a două bărci de salvare, McNamara a mâncat toate batoanele nutritive care le rămăseseră. Când s-au trezit, ceilalţi doi au realizat că nu mai aveau decât puţinele provizii de apă dulce și, în rest, albatroșii care zburau în preajma bărcii.

Curând însă și-au dat seama că mirosul pestilenţial al cărnii de albatros o face bună doar ca să momească pești mai mici. Doar pe ei îi puteau mânca așa, cruzi, fără să vomite. Aceasta, desigur, dacă rechinii care roiau în jurul bărcii nu îi prindeau ei primii. Prăjiţi de soare în timpul zilei, îngheţaţi în timpul nopţii, cei trei bărbaţi au rămas apoi și fără apă, în voia sorţii și a furtunilor care se stârneau o dată la două zile.

Două avioane au trecut pe deasupra lor fără să îi salveze: unul nu a văzut semnalele cu vopsea din apă, iar cel de-al doilea era unul inamic, ce a tras până a ciuruit bărcile și a atins și corpul lui McNamara.

Cele 47 de zile cât a durat până au fost salvaţi de pe ocean au fost cu 14 mai multe decât a reușit să reziste McNamara. Zamperini a încredinţat oceanului cadavrul camaradului său, nu înainte de a rosti o rugăciune alcătuită din fragmente pe care și le amintea din filme.

Nu fusese niciodată un credincios. Însă una dintre furtunile pe care le-a prins cât era pe ocean l-a spălat de ateism. „Doamne, dacă mă scapi cu viaţă, jur să Îţi slujesc doar Ţie!“ a strigat bărbatul disperat. Iar Dumnezeu i-a ascultat ruga. Și el, și Phillips au scăpat cu viaţă, însă doar pentru a fi aruncaţi într-o temniţă a torturii care avea
să dureze mai mult de doi ani.

Zamperini a fost separat de Phillips și transferat în lagărul Omori, unde, sub atenta supraveghere a unui gardian sociopat, Mutsuhiro „Pasăre“ Watanabe, a îndurat zi după zi suferinţe și umilinţe pe care puţini oameni le-ar fi putut suporta. De pildă, fiindcă se știa că Zamperini fusese atlet, japonezii l-au provocat la o cursă contra gardienilor. Emaciat, americanul tot a avut forţa să își depășească adversarii odihniţi și bine hrăniţi.

Drept răsplată, a fost bătut până a căzut lat. Însă dintre toate amintirile triste ale lui Zamperini, una se detașează ca un adevărat miracol. „Nu știu de unde am avut atâta putere“, mărturisea el povestind cum a rezistat, sub ameninţarea cu moartea, să ţină deasupra capului un par greu de lemn. Dacă l-ar fi scăpat, ar fi fost împușcat. Înaintea lui Zamperini a cedat, din fericire, gardianul, care se plictisise de privit și l-a luat la bătaie.

Surpriza libertăţii

În perioada cât a fost torturat în lagăr, americanul a fost declarat martir de ai săi, care își pierduseră orice speranţă că ar mai fi în viaţă. Așa că reîntoarcerea printre cei dragi a fost o surpriză de proporţii. Însă nu a durat mult. Zamperini a încercat să își așeze viaţa, s-a căsătorit, însă nu își putea șterge din minte imaginile războiului și durerea pe care o trăise. Ele reveneau, îngemănate, în mintea veteranului zi de zi și noapte de noapte. Coșmarurile deveniseră insuportabile.

Visa că este din nou în lagăr. Visa că îl sugrumă cu mâinile lui pe Watanabe. La capătul unui astfel de vis, Zamperini s-a trezit în strigătele soţiei și și-a văzut mâinile încleștate de gâtul ei. Exasperată de ieșirile violente ale soţului ei, care nu de puţine ori își căuta alinarea pe fundul paharelor de alcool, doamna Zamperini a fost la un pas să intenteze divorţ.

Femeia devenise creștină de puţin timp și devotamentul ei, dar și insistenţa unor prieteni de la biserică l-au convins pe Zamperini să meargă să îl asculte o dată pe predicatorul Billy Graham.

Predica i-a amintit lui Zamperini de promisiunea pe care I-o făcuse lui Dumnezeu în mijlocul furtunii – „jur să-ţi slujesc doar Ţie“ – și l-a convins de un lucru: revolta din inima lui împotriva celor care l-au torturat inuman făcea din libertatea redobândită o continuare perfi dă a detenţiei. În sufletul lui, Zamperini era în continuare în lagăr, deși, fizic, era liber.

Veteranul a avut atunci epifania iertării și a transformat-o în monumentul vieţii lui. Când a ales să ierte, coșmarurile i s-au risipit și a putut să își aducă libertatea ca o ofrandă lui Dumnezeu. Fostul prizonier de război a călătorit oriunde a fost invitat pentru a le vorbi oamenilor despre iertare și despre cum poate aceasta să le schimbe vieţile, cum a schimbat-o și pe a lui.

Zamperini a insistat să revină în Japonia și i-a vizitat pe foștii gardieni, acum deţinuţi pentru crime de război. I-a asigurat că îi iartă și pe unii chiar i-a îmbrăţișat. Se pare că unii dintre aceștia au devenit creștini datorită modului în care Zamperini i-a tratat.

Watanabe însă nu a mai fost de găsit. Unii bănuiau că s-ar fi sinucis, dar adevărul nu îl știe decât Dumnezeu. Cât despre Zamperini, care și-a încheiat viaţa la 97 de ani, în urma unei banale pneumonii, știm că a ales să facă poezie din suferinţa lui.

Cu patru zile înainte de a împlini 81 de ani, și-a realizat visul de a alerga la Olimpiada de la Tokyo, chiar dacă a făcut-o doar pentru a aprinde flacăra olimpică. Până la urmă, asta a făcut de fapt cu întreaga lui viaţă: prin iertarea lui, a aprins în inimile tuturor celor care l-au cunoscut credinţa că iertarea le poate lumina vieţile.

SURSĂ:Source name: Semnele timpului, decembrie 2015, ediția tipărită

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: