Bijuteriile pierdute ale Miresei – Cîntarea comună


La Biserică SE cîntă. Toată lumea știe asta. SE CÎNTĂ. Este un reflexiv impersonal. Nu CÎNTĂM, ci SE cîntă.

Biserica a fost leagănul multor bucăți muzicale, care mai apoi au ieșit de sub streașina bisericii în piață și au ajuns în sălile de concerte și în filarmonici. Biserica a cîntat în catacombe, creștinii au cîntat în circurile romane, dați la fiare, pe cruci, pe stîlpi, înainte de a li se tăia gîtlejul. Au cîntat apoi în păduri, în mănăstiri, în deșert. Au format școli de muzică. Între zidurile bisericii au răsunat vocile creștinilor în comuniune. Creștinii au cîntat stînd spate în spate sau ținîndu-se de mînă în semn de solidaritate în crez și în fața condamnărilor.

La primele Concilii ale creștinilor teologii sinodali, ca să fie siguri că nu se îndepărtează de spiritul bisericii ipostaziate în parohii, cînd dezbăteau dumnezeirea lui Isus Cristos, cînd se lupta Arie cu Atanasie pentru dreapta credință în Sfînta Treime… atunci întrebau:
“Dar Biserica ce și cum cîntă?
Cîntă Trisaghionul? Sfînt, sfînt, sfînt este Dumnezeu? Atunci trebuie să mărturisim și noi la fel!”

Teologia era doxologică și doxologia (slăvirea lui Dumnezeu prin cînt) era teologică. Crezul era cîntat și cîntecul era crez.

Pentru imnul acela și cu imnul acela pe buze mergeai la eșafod.

Astăzi? Două lucruri: conținut și formă!

Citește în continuare „Bijuteriile pierdute ale Miresei – Cîntarea comună”

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: